Dumitru Moldovan

La comemorarea luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine.

Postez mai jos fragmente dintr-un interviu pe care Dumitru Moldovan mi l-a acordat în vara anului trecut pentru revista ˝Veghea˝. (F.P.)

Am aflat despre dînsul din cartea “Brazii se frîng, dar nu se îndoaie”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mînă din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu. Este un român prea puţin cunoscut, faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lîngă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi, pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. L-am găsit preocupat, cu gravitate, de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pămînt, constată o stare de slăbiciune a Poporului Român. Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam, care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte, totuşi, o speranţă, gîndindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă, Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptîndu-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat, şi nouă, din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: “Ţară scumpă, te iubesc şi acum, ca şi atunci, şi cu oase frînte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crînceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. (Florin Palas)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dvs. anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, pînă în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar, de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism. După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor “patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engels şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întîlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormînt!

Refuzînd să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întîlnire, mi-au spus că sînt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Cînd m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că, probabil, Schneider avea pe lîngă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin ‘50, toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întîlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat pînă în toamna lui ‘51. (Nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întîlnirile cu Securitatea, menţionînd ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu). Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute pînă la poalele pădurii. Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plîngînd şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă pînă la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, am intrat într-un cerc de Miliţie şi de Securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sînt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la 3 dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam 4 arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întîmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dvs.?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, cînd mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mîinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cît permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi cînd îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sîrmă şi leşinam. Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sînge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan. Anchetatorul de la Securitate era Cîrnu. La vreo 3-4 săptămîni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă, de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut odată o confruntare cu tata.

Sursa: Vlad-Mihai

Scrisoare deschisă cuprinzând poziţia studenţilor şi cercetătorilor români din străinătate cu privire la propusa exploatare de aur de la Roşia Montană.
by http://studentsforrosiamontana.wordpress.com/

Noi, studenţii şi cercetătorii români aflaţi la stagii universitare în afara României, ne declarăm profunda îngrijorare în legătură cu criza ecologică şi umanitară aproape iminentă de la Roşia Montană [1]. În această zonă din vestul României, Rosia Montana Gold Corporation (RMGC) – firmă rezultată din partenieratul dintre Gabriel Resources, o companie multinaţională cu sediul în Canada, şi compania românească de stat Minvest S.A. – plănuieşte să deschidă o amplă exploatare auriferă la suprafaţă [2].

Numeroase instituţii şi organizaţii non-guvernamentale româneşti şi internaţionale şi-au exprimat în repetate rânduri dezacordul faţă de acest proiect. Academia Română [3] împreună cu Alburnus Maior [4] (reprezentând proprietarii din comuna Roşia Montană care doresc să-şi continue existenţa în zonă), au evidenţiat riscurile semnificative la care ar fi expusă zona ca urmare a exploatării minereului la suprafaţă prin folosirea tehnologiilor pe bază de cianuri şi au semnalat consecinţele ireparabile asupra mediului natural şi asupra patrimoniului istoric şi arheologic datând din perioada romană si pre-romană. De asemenea, Bisericile istorice din zonă, reprezentând cetăţeni de toate confesiunile, şi-au declarat opoziţia fermă faţă de realizarea proiectului, în condiţiile în care populaţia din zona mai largă a Văii Arieşului nu a fost consultată [4,5]. Poziţii similare au fost adoptate şi de către ICOMOS [6], consultantul pe probleme arheologice al UNESCO, şi familia regală a României [7]. Recent, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă Români Ad Astra a analizat într-un document dat publicităţii principalele probleme legate de propusa exploatare şi s-a pronunţat ferm împotriva începerii exploatării şi în sprijinul păstrării zonei ca destinaţie turistică [8].

În cele ce urmează, redăm câteva date informative despre proiect şi consecinţele sale potenţial devastatoare, extrase din documentele mai sus menţionate şi din datele prezentate de companie. În eventualitatea realizării proiectului, Roşia Montană ar deveni cea mai mare mină de aur din Europa, cu o producţie totală estimată la circa 300 de tone de aur şi o cantitate semnificativă de argint şi alte metale. Exploatarea, prevăzută să dureze 17 ani, se va face în urma săpării a patru cariere şi a unui iaz pentru depozitarea deşeurilor, întinse pe suprafaţa a două sate (Roşia Montană şi Corna). Aceasta se va solda cu distrugerea a patru munţi, adăpostind importante galerii şi vestigii din perioada romană, desfiinţarea mai multor biserici şi cimitire, strămutarea unei mari părţi din populaţie şi ştergerea urmelor unei comunităţi milenare, dintre cele mai vechi atestate documentar în România.

Pe lângă distrugerile iremediabile, mult minimalizate în descrierea proiectului realizată de RMGC, exploatarea ar avea o serie de efecte negative asupra echilibrului natural al regiunii, în primul rând prin posibilitatea contaminării ecosistemului cu cianuri şi metale grele. În ciuda tehnicilor avansate de stocare şi neutralizare pe care compania pretinde că le va folosi, studii de specialitate arată că ele nu îndeplinesc cerinţele de siguranţă prevăzute de Directivele Europene privind gestionarea deşeurilor rezultate din minerit şi nu oferă garanţii suficiente împotriva scurgerilor şi contaminărilor accidentale [3,8]. Temerile în acest sens sunt justificate: în anul 2000, accidentul de la mina de aur din Baia Mare a dus la deversarea a 70 de tone de cianură in bazinul râului Tisa, producând un dezastru ecologic de proporţii şi afectând sistemul de apă potabilă din 24 de oraşe din România, Ungaria şi Iugoslavia [9]. Comparativ, iazul de decantare de la Roşia Montană ar fi de cel puţin 10 ori mai mare decât cel de la Baia Mare, cu un potenţial distructiv uriaş [8]. De asemenea, există locuri în lume unde, în urma declarării falimentului de către companiile exploatatoare (degrevate astfel de la plata daunelor), autorităţile locale cheltuiesc resurse substanţiale pentru întreţinerea unor foste zone de exploatări miniere soldate cu contaminări. Cazul minei de aur de la Yellowknife, Canada, care a lăsat in urmă un sol contaminat cu materiale toxice, este în acest sens concludent [10]. La aceste riscuri se adaugă efectele pe termen mediu şi lung asupra sănătăţii populaţiei din zona mai largă [8], cât şi imposibilitatea unei dezvoltări normale a zonei în urma închiderii exploatării, prin suprimarea potenţialului turistic şi cultural.

În virtutea acestor argumente şi ca urmare a discuţiilor noastre cu locuitori ai Roşiei Montane, considerăm că raportul riscuri-beneficii este mult prea mare pentru autorizarea unei astfel de exploatări, iar statul român ar avea de pierdut pe termen lung prin derularea acestui contract. Pierderile de patrimoniu, evidenţiate pe larg în raportul Academiei Române [3], laolaltă cu distrugerea unei comunităţi depozitare a unei tradiţii unicat, obligă statul român să ia o decizie care să respecte importanţa culturală a zonei şi să vină în sprijinul cetăţenilor săi doritori să-şi continue existenţa pe pământurile de baştină. Sărăcirea accelerată a populaţiei Roşiei Montane prin desemnarea unei zone “monoindustriale” (ulterior declarată ilegală) şi obstrucţionarea încercărilor de dezvoltare alternativă mineritului sunt fapte pe care autorităţile locale trebuie să şi le asume şi să le remedieze cât mai curând. Agricultura şi turismul bazat pe tradiţiile locale pot face obiectul unei colaborări cu agenţiile de turism şi organizaţiile non-guvernamentale care au elaborat şi demarat proiecte de dezvoltare durabilă [4,8].

În condiţiile actuale, exprimarea unei poziţii publice în scopul responsabilizării societăţii civile şi a factorilor de decizie români şi europeni este atât necesară cât şi urgentă. România este expusă unei campanii publicitare agresive, sponsorizată de compania minieră, în vederea influenţării opiniei publice în favoarea proiectului de exploatare, iar RMGC se află în curs de obţinere a aprobărilor pentru începerea construcţiei barajelor pentru bazinele de deşeuri [11]. Toate acestea se întâmplă în condiţiile în care Parlamentul Uniunii Europene intenţionează să introducă legislaţie pentru interzicerea mineritului pe bază de cianuri [12].

Prin urmare, considerăm că implicarea instituţiilor statului şi a mass-mediei în autorizarea şi promovarea unui proiect aflat la limita legalităţii cere o replică mai susţinută din partea societăţii civile, şi în special a tinerilor, care vor suporta consecinţele unor decizii pripite. Roşia Montană nu este o problemă ipotetică, din viitor, şi nici o situaţie pe care am moştenit-o de la generaţiile anterioare. Dacă nu luăm atitudine acum, peste 17 ani, când exploatarea de aur va fi luat sfârşit, generaţia noastră se va confrunta cu un dezastru ecologic şi cu problemele unei zone economice defavorizate. Nu putem abandona moştenirea noastră culturală de dragul unor promisiuni de îmbogăţire efemeră! Acum, cât nu este prea târziu, ne stă în putere să ne solidarizăm cu cei care cred într-un viitor mai bun pentru Roşia Montană, bazat pe respectul faţă de natură, tradiţii şi istoria locului.

Susţin scrisoarea: Asociaţiile Studenţilor Români de la Princeton University, Carnegie Mellon University, MIT, University of Minnesota, University of Chicago, Rutgers University; Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS); Global Romanian Students and Young Professionals Society (GRSPS).

*** Lista completă a semnatarilor ***

Surse:
[1] Documentar PBS

http://www.pbs.org/wnet/wideangle/lessons/gold-futures/program-summary/4514/

[2] Compania RMGC http://www.rmgc.ro
[3] Academia Română http://www.acad.ro/com2003/pag_com03_0304.htm
[4] Alburnus Maior http://rosiamontana.org
[5] Declaraţia bisericilor http://www.rosiamontana.ro/doc_ro.shtml?x=1830
[6] Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor Arheologice http://www.international.icomos.org/quebec2008/resolutions/pdf/GA16_Resolutions_final_EN.pdf
[7] Dezbatere publică găzduită de Casa Regală a României http://www.formula-as.ro/2009/892/spectator-38/din-sala-regilor-romaniei-s-a-strigat-salvati-rosia-montana-11773
[8] Raportul Ad Astra http://docs.ad-astra.ro/Pozitie_Rosia_Montana_Ad_Astra.pdf
[9] Accidentul de contaminare de la Baia Mare http://archive.rec.org/REC/Publications/CyanideSpill/
[10] Accidentul de contaminare de la Yellowknife http://en.wikipedia.org/wiki/Giant_Mine
[11] Aprobarea construcţiei barajelor Cetate si Corna http://www.marketwatch.com/story/rosia-montana-gold-corporation-will-receive-the-approvals-for-the-cetate-and-corna-dams-from-the-ministry-of-environment-2010-06-02-1226140
[12] Rezoluţia Parlamentului European privind interzicerea completă a mineritului cu cianuri http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/064-74150-125-05-19-911-20100505IPR74149-05-05-2010-2010-false/default_en.htm

Semneaza si tu scrisoarea! Show your support by signing the letter!
by studentsforrosiamontana

Dacă eşti de acord cu conţinutul scrisorii şi vrei să te alături demersului nostru de informare, adresat societăţii civile si instituţiilor statului, adaugă-ţi semnătura printr-un comentariu, menţionand numele, profesia, afiliaţia şi oraşul sau ţara în care locuieşti. O listă completă a semnatarilor va fi publicată aici.

If you agree with the content of this letter and wish to join our information campaign, meant to raise awareness among members of civil society and policy makers, sign the letter by adding a comment with your name, profession, affiliation and town or country of residence. A complete list of the signatories will be published here.

Share the news on Facebook and stay updated on further developments!

http://roncea.ro/2010/07/25/studentii-si-cercetatorii-romani-din-strainatate-intervin-in-apararea-rosia-montana/

Casa în care Eminescu a locuit la Văratec între anii 1874-1889

“De când m-am întors de la Văratec, imaginea casei în care Eminescu şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor 15 ani de viaţă imi revine obsesiv în minte: o casă bătrânească din lemn, vitregită de uşi şi ferestre, cu pridvorul sprijinit pe piloni improvizaţi, gata să se prăbuşească din clipă în clipă”, scria o inimoasa iubitoare a lui Eminescu in toamna trecuta, autoarea fotografiilor de aici. Intre timp, casa a iesit din iarna grea si mai afectata. Dar starea deplorabila a casutei lui Eminescu de la Varatec este lasata sa se inrautateasca, an de an, de mai bine de un deceniu. Paradoxal, in urma cu 8 (opt) ani (!), un demers similar pentru salvarea acestei case era intreprins impreuna cu o Fundatie de Zoe Dumitrescu Busulenga, Maica Benedictina de la Varatec, care acum se odihneste intru Hristos la Manastirea Putna. “Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu” era lansat atunci chiar cu binecuvantarea lui Daniel al Moldovei, acum Patriarh.

“Timp de 15 ani, pana la savasirea sa din lumea noastra, Mihai Eminescu s-a refugiat adesea in linistea Sfintelor Manastiri Varatec, atmosfera din si din jurul acestui lacas fiindu-i benefica poetului pentru creatie si, multa vreme, pentru un plus de echilibru sufletesc”, se arata in Apelul din 2002. “Pentru a sta cat mai mult la Varatec, poetul a inchiriat, incepand din 1874, asa cum arata documentele, o casa anume, de la proprietara sa, Maica Asinefta Ermoghin. Aceasta casa, in care au inflorit atatea ganduri si versuri nemuritoare ale poetului nostru national, se afla azi intr-o deplorabila stare de ruina. Sesizand pericolul disparitiei unei pretioase marturii – Mitropolia Moldovei si Bucovinei si Fundatia Culturala Lucretius, prin binecuvantarea I. P. S. Dr. Daniel Ciobotea, lanseaza “Apelul National pentru Salvarea Casei Mihai Eminescu” din incinta Sfintei Manastiri Varatec.

La actiunia de restaurare initiata atunci pentru restaurarea casei lui Eminescu s-au alaturat marii duhovnici ai Ortodoxiei romane Arhim. Teofil Paraian, Arhim. Mina Dobzeu, Arhim. Ioan Iovan, Arhim. Arsenie Papacioc, Arhim. Justin Parvu, Pr. Constantin Galeriu si altii, scriitori si jurnalisti. Din pacate, trecerea la cele sfinte a Maicii Benedictina a lasat proiectul, dar si casa, intr-o paragina care se accentueaza fatal cu trecerea timpului. Alte suflete iubitoare de Eminescu au reluat acest proiect, pe care il sustin si importanti eminescologi al caror cuvant il voi prezenta zilele acestea. Pana atunci pot sa va informez ca deja exista toate mijloacele si materialele necesare restaurarii acestei frumuseti eminesciene din coltul de rai de la Varatec. Tot ce mai trebuie este o simpla aprobare, in principal din partea Maicii Starete si a ierarhului locului, in acest caz IPS Teofan al Moldovei dar, pentru ca deja exista binecuvantarea fostului Mitropolit Daniel, actualul Patriarh al BOR, in mod normal ar trebui doar sa li se reaminteasca acestora, pentru a se incepe lucrarile si a se introduce pe harta traseelor manastiresti si aceasta mica minune.

Obiect de patrimoniu naţional, casa lui Eminescu de la Văratec, aflată în proprietatea mânăstirii, este “singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială”, afirma specialistii.

Situată la marginea de sus a satului, pe o coastă de deal, în spatele cimitirului monahiilor, casa nu iese în evidenţă decât prin starea avansată de degradare în care se găseşte. Despre faptul că în perioada 1874-1889 a fost locuită de Eminescu, nici un indiciu. Despre statutul de casă memorială, pe care demult ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală, scrie pe blogul sau Mili Casapu, autoarea semnalului si a fotografiilor, care continua:

“Până să pătrund înăuntru, încerc să mi-l închipui pe Eminescu, aşa cum şi-l amintesc călugăriţele care au avut norocul să-l zărească aici, unde a locuit pentru a fi mai mult în preajma Veronicăi, pe când venea să o viziteze: visând cu ochii larg deschişi în spatele ferestrelor odăii din stânga, în care a scris “Călin” ori ieşind, pregătit de plimbare, cu părul răvăşit, îmbrăcat într-un sacou albastru de şiac, alături de prietenul său Creangă.

Mă trezesc însă urgent la realitate, de îndată ce păşesc în holul lung, care desparte singurele două odăi, altădată ca lacrima de curate.

Odaia în care Eminescu a scris “Călin”

In ciuda interiorului vandalizat, la exterior sunt vizibile încercări timide de cosmetizare a semnelor fireşti pe care trecerea timpului le-a lăsat asupra construcţiei.

Chiar şi în aceste condiţii, procesul de restaurare a clădirii nu mai poate fi multă vreme amânat. Asta daca nu cumva se doreste chiar naruirea si, apoi, demolarea casei…

Apelul privind salvarea casei lui Eminescu de la Văratec, formulat cu opt ani în urmă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, căreia i s-au alăturat cunoscute instituţii mass-media, s-ar părea că nu a reuşit să convingă îndeajuns opinia publica sau staretia de la Varatec de importanţa proiectului de reabilitare. Relansarea acestuia, la 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, ar putea avea însă sorţi de izbândă.

În ceea ce mă priveşte, nu cred că cele câteva fotografii şi scurtele comentarii prezentate să impresioneze întratât încât să facă banii să curgă, dar sper să trezească măcar curiozitatea, dacă nu dorinţa de a ajuta.

Pentru a ajunge la casa lui Eminescu de la Văratec, schiţa de mai jos este, consider eu, pe deplin edificatoare.

Cei care vor să sprijine refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând prietenilor, rudelor, cunoscuţilor, persoanelor publice, posturilor de televiziune, publicaţiilor, instituţiilor etc link-ul articolului de faţă, însoţit de mesajul ”Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec””.

Evident, exista deja o mana destul de viguroasa de sustinatori locali si la nivel national, intre care se numara si autorii site-ului Mihai Eminescu.ro, condusi de o profesoara energica si plina de evlavie, Doina Ciobanu, de la Scoala cu clasele I-VIII Nr 3 din Suceava, avand in invatamant o vechime de peste 35 de ani si care, de 14 ani, sustine rubrica unei emisiuni religioase -TREPTE SPRE LUMINA – la actualul post de televiziune Intermedia Suceava. Exista si banii, exista si dorinta. Mai lipseste vointa celor care trebuie sa aprobe restaurarea casei. Tocmai de aceea reinnom Apelul Salvati casa lui Eminescu de la Varatec! si va rugam sa il retransmiteti urmatorilor:

Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, PF Daniel – cancelaria@patriarhia.ro

Mitropolitului Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan – http://www.mmb.ro/ro/contact.html

Ministrului Culturii si Patrimoniului National, Kelemen Hunor – cabinet.ministru@cultura.ro

Institutul National al Monumentelor Istorice – contact@monumente-istorice.ro

Academia Romana – Presedinte Ionel Haiduc – ihaiduc@acad.ro

Sectia de Filologie si Literatura – Acad Eugen Simion, Secretar stiintific: nic@acad.ro

Sectia de Filosofie, Teologie, Psihologie si Pedagogie – Acad Alexandru Surdu, Secretar stiintific – aiftinca@acad.ro

Fundatia “Credinta si Creatie. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga – Maica Benedicta” – manastirea@putna.ro

Scrieti, preluati bannerul campaniei si difuzati aceaste informatii mai departe pana la restaurarea casei Eminescu de la Varatec si redarea ei publicului larg

Surse: http://milikas.wordpress.com/ , Romania uneste-te!, Mihai-Eminescu.ro

Chiar acum uitandu-ma din post in post, am trecut si la Duna care ce credeti ca prezenta? Un documentar, in versiune maghiara, legat de evenimentele de la Tg. Mures din martie ‘90. Mai era si subtitrat in română, sa intelegem si noi violentele cauzate de români.
Se pledează pentru rolul de victime pe care l-au avut maghiarii, dar nu se uita nici de “violenţii şi instigatorii” români. Se condamna autoritaţile ca au intervenit prea târziu, pentru a-i “salva” pe maghiari! Vatra Românească este asociată deseori cu românii “ucigaşi”.
Vecinii noştri, de la vest, nu înţeleg de ce s-a ajuns la violenţe, când ei manifestau calm.
Se mai intreabă ironic: Ce căutau ţărani români la evenimente? din Valea Gurghiului? sugerând că aceştia, asemenea altor contra-manifestanţi români, au fost aduşi forţat.
Sunt multe lucruri, spuse in acest documentar, care sunt clar impotriva românilor. Unul dintre ele este atunci când o tânără maghiară prezintă câteva sticle de bautură goale şi afirmă că acestea sunt ale românilor anti-manifestanţi.
Printre intervievaţi sunt atât maghiari (unii prezenţi în guvernul actual sau în administraţiile locale şi judeţene ale zonelor Harghita, Covasna, Mureş ş.a.), dar şi români (printre care foştii politicieni din guvernul de la acea dată).
Da’ Ardealul tot al nostru e !!!

Cu 90 de ani in urma se semna Tratatul de la Trianon, prin care României ii revenea Transilvania, care a fost secole sub stapanire maghiara. Se facea o dreptate asteptata cu multa nadejde de catre români, care au indurat suferinte cumplite pentru dragostea lor de pamantul stramosesc .
SA REMEMORAM DREPTATEA DE LA TRIANON!!! 90 de ani

Înălțarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu “libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.

Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.

Pe de alta parte “venirea” lui Hristos si a Tatalui de pe tronul Lor in intimitatea noastra, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai patrunderea Lor, sau a supremului fundament si izvor al existentei, in noi, sau punerea noastra in legatura nemijlocita cu acest fundament viu sau izvor fara sfarsit al existentei, fara ca acest fundament viu si nesfarsit al existentei sa inceteze de a ramane deosebit de noi.

Crestinismul rasaritean, punand atata accent pe prezenta lui Hristos si a Tatalui in fiinta intima a credinciosilor prin Duhul Sfant, afirma o eficienta nemasurata a Lor, sau a Sfintei Treimi, in credinciosi inca din viata aceasta, daca acestia se straduiesc pentru curatirea lor de pacatele si de patimile care ii inchid in ei insisi. Prin aceasta credinciosii sunt tinuti in unitate si condusi pe calea sfinteniei, dupa asemanarea sfinteniei trupului lui Hristos, a carui stare de pnevmatizare culminanta e o stare de iradiere a Duhului Sfant, aflat in deplinatatea Lui in acest trup desavarsit transparent.

Sursa:

http://blog.patermihail.ro

Actiunile iredentist-sovine ale ungurilor in Covasna si Harghita nu sunt oprite de nicio autoritate a statului roman

Raspunsul stupefiant al prefectului judetului Harghita, domnul Ladanyi Laszlo-Zsolt, arata cam asa… adresa 2833

Si mergem mai departe….

Sursa: www.tanasadan.blogspot.com

Scoala a urmat-o la Liceul evanghelic nemtesc din Sebes; din clasa a IV-a de liceu face cate un an la Liceele unguresti de stat din Sibiu si Blaj, un an la Liceul romanesc Saguna din Brasov; orasul fiind ocupat in timpul razboiului, isi incheie studiile (facand doi ani in octombrie-aprilie) si-si ia diploma la Blaj, in 1916.

In vara lui 1917 este recrutat in armata austro-ungara si trimis pe front in Albania, unde e telefonist (cunostea 3 limbi). Se imbolnaveste de malarie, e internat in Slovacia, apoi la Viena; e retrimis pe front in Muntenegru, cand razboiul se termina.

Cu peripetii revine in tara; participa la Adunarea de la Alba Iulia si-si vede patria intregita. Absolva Scoala militara de artilerie din Bucuresti; e avansat sublocotent. Se inscrie la Facultatea de drept din Cluj, e vicepresedinte al Centrului Stundetesc, participand activ la framantarile studentesti.

Isi ia doctoratul in drept si face practica in avocatura la Sibiu, Sebes si Satu Mare, fiind ultimul avocat din Brasov care a dat examen de cenzura, in 1926 (dupa 8 ani de studii si praxa).

Lupta noastra nu este limitata in timp, ci permanenta (Traian Trifan)

In 1927 deschide un birou de avocatura la Brasov; in 1933 isi intemeiaza familia, casatorindu-se cu Elena Scholtz, cu care are doua fete: Ileana si Maria. Ion Mota (cunoscut din studentie) il convinge sa intre in Miscarea. Pledeaza in procesele: Duca, Bratu, „complotului studentesc” de la Targu Mures, tinute la Brasov.

Datorita adeziunii sale la Miscarea Legionara e inchis la Jilava (1934) si lagarul Vaslui (1938). E eliberat si concentrat in armata, cu care va parasi Basarabia fara lupta.

Dupa instalarea Statului National Legionar, in toamna anului 1940, lt. Trifan este numit prefect al judetului Brasov; isi asuma functia, desi situatia era dificila (granita mutandu-se la Sfantu Gheorghe): „Ma gasesc in acest loc din ordin si voi face ce pot”. Dupa lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 e somat de col.

Filip Agricola, comandant al regimentului de infanterie din Brasov, sa predea Prefectura. Refuza si cere sa fie inlocuit prin decret de stat, asa cum fusese numit. In urma discutiilor cu gen. Dragalina, a consultarilor cu Bucurestiul si a amenintarilor armatei germane de a interveni, impreuna cu Marian Traian, seful judetului, predau autoritatea si sunt arestati. Urmeaza ancheta si procesul.

Desi col. Agricola confirma ca a fost ordine in judet si prezenta armatei la prefectura era nejustificata, totusi dr. Traian Trifan este condamnat la 16 ani inchisoare.

Trebuie sa marturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinta, cu sange si chiar cu viata de ni se va cere (Traian Trifan)

Ajunge in temnita Aiudului. Prin anvergura sa spirituala polarizeaza, impreuna cu Marian Traian (numiti de cei mai tineri „cei doi Titanii”), grupul de adevarata fervoare si traire crestina, care practica chiar in conditiile inchisorii virtutile patericale: ascultare, rugaciune neintrerupta, munca.

„Aveau o traire de chilie manastireasca. Se citea pe fata lor o liniste, insa convingatoare. Educatia lor venea mai de demult. Amandoi se bucurau de o mare stima din partea noastra si respect din partea gardienilor” (Pr. Traian Belu).

Cererea celor din inchisori de a fi trimisi pe front e acceptata printr-o adresa primita de la Antonescu, doar pentru reabilitare; dr. Trifan este in fruntea celor care nu accepta injosirea, desi tentatia eliberarii era mare, pentru ca nu facuse rau tarii si nu avea nimic de reabilitat, avand cea mai demna atitudine din timpul prigoanei antonesciene.

Urmarea: sufera represalii din partea administratiei si jigniri din partea camarazilor care voiau sa scape de inchisoare.

Urcusul sau duhovnicesc avea sa traseze si linia de marturisere a „misticilor”, intre care sunt pomeniti Valeriu Gafencu sau Gheorghe Jimboiu:
„Un om de o profunda traire crestina, un mare si integru caracter, un povatuitor bland, intelept, odihnitor, dorind parca sa cuprinda intr-un cuvant pagini intregi. Badita Trifan traia intr-o tacere concentrata, fiind omul rugaciunii” (arhim. Arsenie Papacioc).

„A purtat lumina spiritului, ne-a pus in contact cu cerul, cu Iisus, cu Preasfanta Fecioara, cu doctrina crestina a Bisericii noastre. Printr-o viata de ruga si asceza a acestui monah intre monahi, a cultivat verticala crestina, creand prin discipoli mucenici si cuviosi, o scoala care a cuprins toate inchisorile” (Gheorghe Dragon).

Refuza “eliberarea”

Pentru pozitia sa e anchetat si judecat la Tribunalul Militar Sibiu; este achitat, insa e trimis disciplinar la Suceava. La apropierea frontului, directorul inchisorii pleaca cu arhiva, lasand conducerea primului gardian, cu ordinul de la directorul general al inchisorilor, Petrescu, de a preda detinutii legionari rusilor.

Dar cu interventii si presiuni sunt eliberati, cateva zile inainte de a ocupa rusii orasul. Un preot, detinut si el, face rugaciune si fiecare pleaca unde doreste. Impreuna cu alti camarazi „mergand numai pe caile indicate de onoare”, desi puteau evada, ajung pe jos, cu masina si trenul la Brasov, unde se prezinta la inchisoare, pentru a-si executa condamnarea.

Putandu-se savarsi Liturghia in inchisoare, dupa mai mult timp, pr. Vasile Serghie l-a observat: „Va rog sa-mi spuneti de ce ati lacrimat azi, cand v-ati impartasit? – Cum sa nu plang de bucurie cand inteleg cat ma iubeste Dumnezeu, oferindu-mi-Se hrana si bautura”.

La propunerea lui Iuliu Maniu, legionarilor – singurii detinuti politici din Romania carora nu li s-a aplicat decretul de amnistie de dupa 23 august – li se va reduce pedeapsa cu un sfert. Ajunge iar la Aiud, de unde detinutii sunt mutati datorita frontului la Alba Iulia si revin la Aiud.

Acolo ii intampina pe primii condamnati de comunisti, „criminali de razboi” sau politicieni ai vechilor regimuri
In perioada 1946-1948 o parte a detinutilor sunt scosi la munca in colonii.

Traian Trifan ajunge la Galda, pe domeniul Albini (fost castelul Kendeffi, unde fusesera anchetati si chinuiti Horia, Closca si Crisan, langa care era si o bisericuta), unde se traia in oarecare libertate (un calm ce anunta furtuna ce o va dezlantui regimul penitenciar comunist) si fiecare isi sporea dimensiunea spirituala; personalitatea lui Traian Trifan e evidentiata in marturiile mai multor camarazi:

Gheorghe Stanciu-Baca: „Intr-o seara m-am oprit in pragul bisericii, intimidat. Badia Trifan era acolo, sub icoana, se ruga. M-am retras. M-a vazut si mi-a zis: Nu pleca! Minutele ce-am stat in usa m-au inghetat.

M-a luat usor dupa umar: Vrei sa stii cat de veche este biserica? Lasa pe istorici si pe arheologi sa afle! Noi stim ca Biserica nu este veche si nu este noua; Biserica este dintotdeauna si pentru totdeauna; marea taina a Bisericii este cea din sufletul nostru!…”

Iulian Balan: „In intunericul nepatruns al bisericii plangea ore intregi… Noi il auzeam si ieseam fara sa-i tulburam rugaciunea. Nu facea prozeliti. Cei ce-l iubeau si-l stimau erau pe picioarele lor… Legatura dintre ei era Iisus Hristos si nu era alt stalp de sustinere”.

Marin Naidim: „Cand ieseam de la lucru din vie il vedeam pe d-l Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii inchisi, de nu-ti puteai da seama daca a atipit, daca mediteaza sau daca nu cumva se roaga. Impunea prin rabdare si intelepciune; gandea profund. A rezistat tuturor incercarilor sortii prin credinta tare in Dumnezeu. Ramane in memoria noastra exemplu de Avva si de erou”.

Sandu (monah Atanasie) Stefanescu: „Cred ca Badia Trifan si Badia Marian traiau rugaciunea inimii, coborand pe Hristos in inimile lor. Lumina de pe fata lor, blandetea, rabdarea, suportarea suferintei, frigul, foamea, lovirile de tot felul erau tot atatea momente de bucurie pentru ei”.

Refuza sa participe la intrecerea pentru depasirea normelor. Urmeaza totura si o cana de terci la trei zile

In 1948 detinutii sunt readusi la Aiud, iar regimul devine tot mai dur; daca nu sunt anchetati sau pedepsiti, majoritatea sunt supusi la munci, in fabrica inchisorii. In 1951 refuza sa participe la intrecerea pentru depasirea normelor (o forma a reeducarii), declarand: „Robul este mort cu vointa.

El se supune ordinelor”; in urma refuzului urmeaza tortura si carcera: „Badia, asezat in genunchi, a fost tuns la zero. I s-a batut un lant greu la picioare si dus in celula de beton in care nu se putea sta in picioare… Aici a fost tinut timp de o luna cu regim alimentar sever (o cana de terci la 3 zile)” (George Popescu).

E scos din nou la munca cu un regim de 12 ore/zi; datorita oboselii, ajunge sa doarma in picioare (mai mult de un an de zile).

In 1953, avand sa i se incheie condamnarea, este dus la Vacaresti, anchetat la Uranus, trimis la lagarul de la Popesti Leordeni, apoi la Caransebes si de acolo la Brasov, in 1954. Dupa o alta ancheta, pentru ca nu a fost gasit nici un motiv de condamnare, i se anuleaza reducerea pedepsei si e expediat la Gherla.

Comportamentul sau in Saptamana Patimilor il descrie Dumitru Bordeianu: „Era retras intr-un coltisor si plangea continuu, privind cu ochii spiritului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe Cruce, pe Golgota”.

La exiprarea condamnarii de 16 ani, nu e pus in libertate, ci trimis cu domiciliu obligatoriu in Baragan. In 1958 este trimis in lagarul de „munca obligatorie” Culmea.

„Dupa douazeci (si unu) de ani” – o realitate, nu Al. Dumas

Dupa 2 ani ajunge la Periprava, in Delta Dunarii. In 1961, unul dintre tinerii care intrase si el in urma cu 20 de ani in inchisoare il descrie:
„Era acelasi. Aceiasi ochi, dar parca indurerati;auzeam ca deseori era vazut cu lacrimi, si erau, desigur, nu pentru suferintele personale, ci lacrimi de rugaciune pentru indurarea Cereasca.

Vorbea putin din grai, dar mult din privire si din tinuta” (Nicolae Mazare). Se elibereaza in 1962, ajungand la Brasov de ziua Inaltarii Sfintei Cruci, semn al biruintei personale.

Sfarsitul. “Dupa cuvantul moarte trebuie pus virgula, nu punct” (Traian Trifan)

Dupa inchisoare si-a reintregit familia (sotia cu fetitele lui fusesera izgonite din loc in loc). A trait in mare smerenie, lasandu-ne mostenire conceptia sa de vietuire dupa un program crestinesc in lucrarea Marturisesc, adevarat curs de teologie.

S-a savarsit din viata aceasta in 12 aprilie 1990: „Smerit traitor in Cel ce este Calea, Adevarul si Viata si-a adaugat sufletul la temelia neamului romanesc, fiind calauza si indemn pentru cei ramasi” (Constantin Pascu).

„Dintre toti aceia pe care i-am cunoscut in timpul indelungatei detentii (22 de ani), indraznesc sa spun ca poate nici unul nu si-a asumat suferinta si conditia de a fi discreditat ca om, fara insa a renunta la demnitatea de marturisitor al adevarului, asa cum si-a asumat-o acest barbat pe care indraznesc sa-l numesc erou al demnitatii crestine romanesti, in veacul XX”(Virgil Maxim).

de Cezarina Bârzoi, Ionuţ Băiaş

Vezi şi:

Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu către Ministrul Cultelor (1922): Ce caractere poate forma un stat ateu? Cine are urechi de auzit, să audă!

Traian Trifan, în faţa reeducatorilor de la Aiud: Robul este mort cu voinţa.

Sfinţii închisorii de la Aiud. Meditaţie creştină a lui Traian Trifan.

Sfinţii închisorilor. Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948 (Nicolae Purcărea)

Meditaţii inedite ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei “sfinţilor închisorilor”. Despre vrăjmaşii Bisericii

Pomenire la 20 de ani: Traian Trifan (1899-1990)

SURSA: VLAD-MIHAI