Author Archive

Moldovenii nu sunt romani, peroreaza pe linia lui Stalin si Voronin, cu toate gurile sale stirbe, de la Publika TV la IMAS, maruntul si falimentarul agent al Moscovei, SoriNuş Vintu

Vlad Cubreacov: Sondală, Păcală sau Trucală?

IMAS INC Chişinău, adică Institutul de Marketing şi Sondaje, condus de domnul Doru Petruţi (sucursala a IMAS-ului de la Bucuresti, institut condus de turnatorul si fostul agent al securitatii comuniste a Republicii Populare Ungaria Alin Teodorescu, despre care se spune ca a fost cumparat de turnatorul SoriNuş Vintu – nota mea), ne-a prezentat zilele acestea rezultatele a ceea ce conducătorii instituţiei au numit „Barometrul socio-politic, sondaj la nivel naţional, august 2010”, sondaj catalogat cu o bună doză de modestie a fi „singurul sondaj socio-politic independent existent pe piaţa Rep. Moldova”. Institutul de Marketing şi Sondaje a uitat să precizeze însă dacă, vorbind de „SINGURUL sondaj”, pune accentul logic de „independent” sau pe „existent”.

Am parcurs cu atenţie rezultatele prezentate de IMAS. Nu mă voi opri asupra tuturor cifrelor şi procentelor care reflectă răspunsurile la toate întrebările adresate de cei de la IMAS celor 2012 persoane care alcătuiesc eşantionul „sondat”.

Vă voi atrage atenţia doar asupra câtorva întrebări din chestionarul IMAS, întrebări care, veţi fi de acord, au intenţia evidentă de manipulare. Este vorba despre întrebările din compartimentul „Relaţia cu România”, adică relaţia Chişinăului cu Bucureştiul, dacă, respectând limba română, luăm de bună formula celor de la IMAS.

Iată cele câteva întrebări care mi-au atras atenţia:

Oamenii au diverse opinii despre atitudinea României (şi a românilor din România) faţă de Republica Moldova. Dumneavoastră în ce măsură sunteţi de acord cu următoarele: 23.1. România sprijină RM în plan educaţional (burse)?; 23.2. România se amestecă în treburile interne ale RM?; 23.3. România sprijină RM în faţa instituţiilor europene?; 23.4. Românii îi consideră pe moldoveni inferiori?; 23.5. Românii sunt aroganţi atunci când discută cu un moldovean?

Felul în care sunt formulate cele cinci întrebări de către echipa domnului Petruţi, întrebări care de fapt nu vizează relaţia Republicii Moldova cu România, ci se axează pe atitudinea „Românilor aroganţi” faţă de „Un moldovean”, face întregul sondaj susceptibil dacă nu de rea-credinţă, atunci, cel puţin, de dorinţa de a truca şi manipula. Deplasând în mod evident accentele, admiţând din start confuzia, echivocul şi părtinirea şi sugerând răspunsurile, sondajul nu este decât un truc ieftin, „singular” în felul său şi destinat consumului „pe piaţa Rep. Moldova”.

Ce are să răspundă un om întreg la minte când este întrebat cu pretenţia profesionistului de serviciu: Oamenii au diverse opinii despre atitudinea României (şi a românilor din România) faţă de Republica Moldova? Dumneavoastră în ce măsură sunteţi de acord cu următoarele: Românii îi consideră pe moldoveni inferiori? Românii sunt aroganţi atunci când discută cu un moldovean?

Vedem că aici nu mai este vorba de „relaţia Republicii Moldova cu România”, cât de sugerarea că „Românii” aroganţi şi măcinaţi până-n străfunduri de complexe de superioritate şi de dispreţ faţă de „un moldovean” dau adevărata dimensiune a raporturilor Chişinăului cu Bucureştiul. Şi întrebarea vine viclean: În ce măsură SUNTEŢI DE ACORD că ROMÂNII etc., etc. Ce s-ar fi întâmplat dacă întrebarea ar fi fost alta: SUNTEŢI SAU NU DE ACORD? sau CONSIDERAŢI CORECTĂ SAU GREŞITĂ AFIRMAŢIA POTRIVIT CĂREIA….? Apropo, să reţinem că majoritatea celor chestionaţi de IMAS sunt „Moldoveni/Români”. Ce o fi înţelegând un ROMÂN din Republica Moldova când este întrebat în ce măsură este DE ACORD (nu-i aşa!) că „ROMÂNII este aroganţi” şi „îi consideră inferiori pe moldoveni”? Pentru ca tabloul să fie întreg, a lipsit o singură întrebare sacramentală la acest compartiment: „În ce măsură SUNTETI DE ACORD că palma jandarmului român îl ustură pe „un moldovean” până astăzi?” Cam acesta este mesajul sugerat de întrebările cu „românii aroganţi şi dispreţuitori de moldoveni inferiori”.

De fapt, nu este la mijloc doar felul în care le-au fost prezentate întrebările celor 2012 respondenţi, ci, mai cu seamă, faptul că „rezultatele” „singurului sondaj existent” sau poate ale „singurului sondaj independent” erau destinate publicării, transmiterii către opinia publica naţională. Şi aici s-a urmărit nu doar efectul de presă, dar, mai ales, efectele a ceea ce sociologii numesc „legea dovezii sociale”. Să ne explicăm. Legea dovezii sociale spune că unul dintre mijloacele la care recurgem fiecare dintre noi pentru a discerne între un lucru CORECT şi altul GREŞIT este să urmărim ce consideră ceilalţi membri ai societăţii ca fiind corect sau greşit.

Şi ce face IMAS? Arată că, la întrebarea „În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele: România se amestecă în treburile interne ale RM?”, 79% dintre cei chestionaţi ar fi, e adevărat în măsuri diferite, DE ACORD că România se amestecă în treburile interne ale Republicii Moldova şi numai 21% nu ştiu dacă sunt sau nu de acord cu acest fapt.

Mai departe. Echipa domnului Petruţi ne mai arată că la întrebarea „În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele: Românii îi consideră pe moldoveni inferiori?” 45% dintre respondenţi ar fi de acord în mare măsură sau în foarte mare măsură, alte 20% fiind în mică măsură, iar alte 21% fiind în foarte mică măsură DE ACORD, totuşi, că „Românii îi consideră pe moldoveni inferiori”. ACORDUL ar întruni aici 76%. Pentru că nu-ţi lasă posibilitatea să răspunzi că nu eşti deloc de acord sau că ai o părere contrară celor enunţate interogativ de autorii chestionarului, la întrebarea „În ce măsură sunteţi de acord cu următoarele: Românii sunt aroganţi atunci când discută cu un moldovean?”, 26% dintre cei chestionaţi nu ştiu dacă sunt de acord, iar 74% sunt de acord, dintre aceşti 11% în foarte mare măsură şi 23% în mare măsură.

Ei bine, după ce vede un „Moldovean/Român” de-al nostru în presă aceste rezultate ale „singurului” sondaj „existent” sau „independent” şi i se spune că trei sferturi din societate sunt DE ACORD că „Românii e aroganţi” când vorbesc cu el şi că aceşti „Români îi consideră pe moldoveni inferiori”, el cum să nu fie tentat să se alinieze la ceea cu ce sunt DE ACORD ¾ din populaţie, după cum ne spune domnul Petruţi şi echipa sa de la IMAS. Că doar există „dovada socială” că „Românii e aroganţi”! Că doar majoritatea oamenilor cred anume aşa! Cum poate fi el „un moldovean” mai prejos decât majoritatea compatrioţilor săi? El nu-şi mai pune întrebarea dacă nu cumva, din perspectiva celor de la IMAS, el nu este decât o simplă şi banală ţintă, „un target”, cum e la modă să se spună acum mimetic, şi că IMAS-ul are anumite intenţii în raport cu el, sărmana ţintă moldoveană, victimă a ticurilor „României şi ale românilor din România” care „sunt aroganţi” şi „îi consideră pe moldoveni inferiori”.

Nimeni nu s-a sesizat deocamdată asupra acestui mod al celor de la IMAS de a formula foarte sugestiv întrebările şi asupra intenţionalităţii mesajului transmis prin interogaţie. În curtea IMAS manipularea este, după cum am văzut, la ea acasă. Stropii de venin care otrăvesc întrebările legate de raporturile Chişinăului cu Bucureştiul se regăsesc în procentajul prezentat pretenţios ca rezultând din aplicarea unor instrumente moderne de măsurare corectă a opiniei publice. Ne-am convins, pe această mică analiză de caz, că instrumentul este mai degrabă de influenţare şi manipulare a opiniei publice, fiind tocmai contrar scopului anunţat. IMAS, acest Păcală, care se dă drept mare Sondală, intră, cu această manieră defectuoasă şi inacceptabilă de „măsurare a opiniei publice”, în categoria generică de Trucală.
Sondală, Păcală sau Trucală?
preluat de pe : http://roncea.ro/

Scrisoare deschisă cuprinzând poziţia studenţilor şi cercetătorilor români din străinătate cu privire la propusa exploatare de aur de la Roşia Montană.
by http://studentsforrosiamontana.wordpress.com/

Noi, studenţii şi cercetătorii români aflaţi la stagii universitare în afara României, ne declarăm profunda îngrijorare în legătură cu criza ecologică şi umanitară aproape iminentă de la Roşia Montană [1]. În această zonă din vestul României, Rosia Montana Gold Corporation (RMGC) – firmă rezultată din partenieratul dintre Gabriel Resources, o companie multinaţională cu sediul în Canada, şi compania românească de stat Minvest S.A. – plănuieşte să deschidă o amplă exploatare auriferă la suprafaţă [2].

Numeroase instituţii şi organizaţii non-guvernamentale româneşti şi internaţionale şi-au exprimat în repetate rânduri dezacordul faţă de acest proiect. Academia Română [3] împreună cu Alburnus Maior [4] (reprezentând proprietarii din comuna Roşia Montană care doresc să-şi continue existenţa în zonă), au evidenţiat riscurile semnificative la care ar fi expusă zona ca urmare a exploatării minereului la suprafaţă prin folosirea tehnologiilor pe bază de cianuri şi au semnalat consecinţele ireparabile asupra mediului natural şi asupra patrimoniului istoric şi arheologic datând din perioada romană si pre-romană. De asemenea, Bisericile istorice din zonă, reprezentând cetăţeni de toate confesiunile, şi-au declarat opoziţia fermă faţă de realizarea proiectului, în condiţiile în care populaţia din zona mai largă a Văii Arieşului nu a fost consultată [4,5]. Poziţii similare au fost adoptate şi de către ICOMOS [6], consultantul pe probleme arheologice al UNESCO, şi familia regală a României [7]. Recent, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă Români Ad Astra a analizat într-un document dat publicităţii principalele probleme legate de propusa exploatare şi s-a pronunţat ferm împotriva începerii exploatării şi în sprijinul păstrării zonei ca destinaţie turistică [8].

În cele ce urmează, redăm câteva date informative despre proiect şi consecinţele sale potenţial devastatoare, extrase din documentele mai sus menţionate şi din datele prezentate de companie. În eventualitatea realizării proiectului, Roşia Montană ar deveni cea mai mare mină de aur din Europa, cu o producţie totală estimată la circa 300 de tone de aur şi o cantitate semnificativă de argint şi alte metale. Exploatarea, prevăzută să dureze 17 ani, se va face în urma săpării a patru cariere şi a unui iaz pentru depozitarea deşeurilor, întinse pe suprafaţa a două sate (Roşia Montană şi Corna). Aceasta se va solda cu distrugerea a patru munţi, adăpostind importante galerii şi vestigii din perioada romană, desfiinţarea mai multor biserici şi cimitire, strămutarea unei mari părţi din populaţie şi ştergerea urmelor unei comunităţi milenare, dintre cele mai vechi atestate documentar în România.

Pe lângă distrugerile iremediabile, mult minimalizate în descrierea proiectului realizată de RMGC, exploatarea ar avea o serie de efecte negative asupra echilibrului natural al regiunii, în primul rând prin posibilitatea contaminării ecosistemului cu cianuri şi metale grele. În ciuda tehnicilor avansate de stocare şi neutralizare pe care compania pretinde că le va folosi, studii de specialitate arată că ele nu îndeplinesc cerinţele de siguranţă prevăzute de Directivele Europene privind gestionarea deşeurilor rezultate din minerit şi nu oferă garanţii suficiente împotriva scurgerilor şi contaminărilor accidentale [3,8]. Temerile în acest sens sunt justificate: în anul 2000, accidentul de la mina de aur din Baia Mare a dus la deversarea a 70 de tone de cianură in bazinul râului Tisa, producând un dezastru ecologic de proporţii şi afectând sistemul de apă potabilă din 24 de oraşe din România, Ungaria şi Iugoslavia [9]. Comparativ, iazul de decantare de la Roşia Montană ar fi de cel puţin 10 ori mai mare decât cel de la Baia Mare, cu un potenţial distructiv uriaş [8]. De asemenea, există locuri în lume unde, în urma declarării falimentului de către companiile exploatatoare (degrevate astfel de la plata daunelor), autorităţile locale cheltuiesc resurse substanţiale pentru întreţinerea unor foste zone de exploatări miniere soldate cu contaminări. Cazul minei de aur de la Yellowknife, Canada, care a lăsat in urmă un sol contaminat cu materiale toxice, este în acest sens concludent [10]. La aceste riscuri se adaugă efectele pe termen mediu şi lung asupra sănătăţii populaţiei din zona mai largă [8], cât şi imposibilitatea unei dezvoltări normale a zonei în urma închiderii exploatării, prin suprimarea potenţialului turistic şi cultural.

În virtutea acestor argumente şi ca urmare a discuţiilor noastre cu locuitori ai Roşiei Montane, considerăm că raportul riscuri-beneficii este mult prea mare pentru autorizarea unei astfel de exploatări, iar statul român ar avea de pierdut pe termen lung prin derularea acestui contract. Pierderile de patrimoniu, evidenţiate pe larg în raportul Academiei Române [3], laolaltă cu distrugerea unei comunităţi depozitare a unei tradiţii unicat, obligă statul român să ia o decizie care să respecte importanţa culturală a zonei şi să vină în sprijinul cetăţenilor săi doritori să-şi continue existenţa pe pământurile de baştină. Sărăcirea accelerată a populaţiei Roşiei Montane prin desemnarea unei zone “monoindustriale” (ulterior declarată ilegală) şi obstrucţionarea încercărilor de dezvoltare alternativă mineritului sunt fapte pe care autorităţile locale trebuie să şi le asume şi să le remedieze cât mai curând. Agricultura şi turismul bazat pe tradiţiile locale pot face obiectul unei colaborări cu agenţiile de turism şi organizaţiile non-guvernamentale care au elaborat şi demarat proiecte de dezvoltare durabilă [4,8].

În condiţiile actuale, exprimarea unei poziţii publice în scopul responsabilizării societăţii civile şi a factorilor de decizie români şi europeni este atât necesară cât şi urgentă. România este expusă unei campanii publicitare agresive, sponsorizată de compania minieră, în vederea influenţării opiniei publice în favoarea proiectului de exploatare, iar RMGC se află în curs de obţinere a aprobărilor pentru începerea construcţiei barajelor pentru bazinele de deşeuri [11]. Toate acestea se întâmplă în condiţiile în care Parlamentul Uniunii Europene intenţionează să introducă legislaţie pentru interzicerea mineritului pe bază de cianuri [12].

Prin urmare, considerăm că implicarea instituţiilor statului şi a mass-mediei în autorizarea şi promovarea unui proiect aflat la limita legalităţii cere o replică mai susţinută din partea societăţii civile, şi în special a tinerilor, care vor suporta consecinţele unor decizii pripite. Roşia Montană nu este o problemă ipotetică, din viitor, şi nici o situaţie pe care am moştenit-o de la generaţiile anterioare. Dacă nu luăm atitudine acum, peste 17 ani, când exploatarea de aur va fi luat sfârşit, generaţia noastră se va confrunta cu un dezastru ecologic şi cu problemele unei zone economice defavorizate. Nu putem abandona moştenirea noastră culturală de dragul unor promisiuni de îmbogăţire efemeră! Acum, cât nu este prea târziu, ne stă în putere să ne solidarizăm cu cei care cred într-un viitor mai bun pentru Roşia Montană, bazat pe respectul faţă de natură, tradiţii şi istoria locului.

Susţin scrisoarea: Asociaţiile Studenţilor Români de la Princeton University, Carnegie Mellon University, MIT, University of Minnesota, University of Chicago, Rutgers University; Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRS); Global Romanian Students and Young Professionals Society (GRSPS).

*** Lista completă a semnatarilor ***

Surse:
[1] Documentar PBS

http://www.pbs.org/wnet/wideangle/lessons/gold-futures/program-summary/4514/

[2] Compania RMGC http://www.rmgc.ro
[3] Academia Română http://www.acad.ro/com2003/pag_com03_0304.htm
[4] Alburnus Maior http://rosiamontana.org
[5] Declaraţia bisericilor http://www.rosiamontana.ro/doc_ro.shtml?x=1830
[6] Consiliul Internaţional al Monumentelor şi Siturilor Arheologice http://www.international.icomos.org/quebec2008/resolutions/pdf/GA16_Resolutions_final_EN.pdf
[7] Dezbatere publică găzduită de Casa Regală a României http://www.formula-as.ro/2009/892/spectator-38/din-sala-regilor-romaniei-s-a-strigat-salvati-rosia-montana-11773
[8] Raportul Ad Astra http://docs.ad-astra.ro/Pozitie_Rosia_Montana_Ad_Astra.pdf
[9] Accidentul de contaminare de la Baia Mare http://archive.rec.org/REC/Publications/CyanideSpill/
[10] Accidentul de contaminare de la Yellowknife http://en.wikipedia.org/wiki/Giant_Mine
[11] Aprobarea construcţiei barajelor Cetate si Corna http://www.marketwatch.com/story/rosia-montana-gold-corporation-will-receive-the-approvals-for-the-cetate-and-corna-dams-from-the-ministry-of-environment-2010-06-02-1226140
[12] Rezoluţia Parlamentului European privind interzicerea completă a mineritului cu cianuri http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/064-74150-125-05-19-911-20100505IPR74149-05-05-2010-2010-false/default_en.htm

Semneaza si tu scrisoarea! Show your support by signing the letter!
by studentsforrosiamontana

Dacă eşti de acord cu conţinutul scrisorii şi vrei să te alături demersului nostru de informare, adresat societăţii civile si instituţiilor statului, adaugă-ţi semnătura printr-un comentariu, menţionand numele, profesia, afiliaţia şi oraşul sau ţara în care locuieşti. O listă completă a semnatarilor va fi publicată aici.

If you agree with the content of this letter and wish to join our information campaign, meant to raise awareness among members of civil society and policy makers, sign the letter by adding a comment with your name, profession, affiliation and town or country of residence. A complete list of the signatories will be published here.

Share the news on Facebook and stay updated on further developments!

http://roncea.ro/2010/07/25/studentii-si-cercetatorii-romani-din-strainatate-intervin-in-apararea-rosia-montana/

Chiar acum uitandu-ma din post in post, am trecut si la Duna care ce credeti ca prezenta? Un documentar, in versiune maghiara, legat de evenimentele de la Tg. Mures din martie ‘90. Mai era si subtitrat in română, sa intelegem si noi violentele cauzate de români.
Se pledează pentru rolul de victime pe care l-au avut maghiarii, dar nu se uita nici de “violenţii şi instigatorii” români. Se condamna autoritaţile ca au intervenit prea târziu, pentru a-i “salva” pe maghiari! Vatra Românească este asociată deseori cu românii “ucigaşi”.
Vecinii noştri, de la vest, nu înţeleg de ce s-a ajuns la violenţe, când ei manifestau calm.
Se mai intreabă ironic: Ce căutau ţărani români la evenimente? din Valea Gurghiului? sugerând că aceştia, asemenea altor contra-manifestanţi români, au fost aduşi forţat.
Sunt multe lucruri, spuse in acest documentar, care sunt clar impotriva românilor. Unul dintre ele este atunci când o tânără maghiară prezintă câteva sticle de bautură goale şi afirmă că acestea sunt ale românilor anti-manifestanţi.
Printre intervievaţi sunt atât maghiari (unii prezenţi în guvernul actual sau în administraţiile locale şi judeţene ale zonelor Harghita, Covasna, Mureş ş.a.), dar şi români (printre care foştii politicieni din guvernul de la acea dată).
Da’ Ardealul tot al nostru e !!!

Cu 90 de ani in urma se semna Tratatul de la Trianon, prin care României ii revenea Transilvania, care a fost secole sub stapanire maghiara. Se facea o dreptate asteptata cu multa nadejde de catre români, care au indurat suferinte cumplite pentru dragostea lor de pamantul stramosesc .
SA REMEMORAM DREPTATEA DE LA TRIANON!!! 90 de ani

Scoala a urmat-o la Liceul evanghelic nemtesc din Sebes; din clasa a IV-a de liceu face cate un an la Liceele unguresti de stat din Sibiu si Blaj, un an la Liceul romanesc Saguna din Brasov; orasul fiind ocupat in timpul razboiului, isi incheie studiile (facand doi ani in octombrie-aprilie) si-si ia diploma la Blaj, in 1916.

In vara lui 1917 este recrutat in armata austro-ungara si trimis pe front in Albania, unde e telefonist (cunostea 3 limbi). Se imbolnaveste de malarie, e internat in Slovacia, apoi la Viena; e retrimis pe front in Muntenegru, cand razboiul se termina.

Cu peripetii revine in tara; participa la Adunarea de la Alba Iulia si-si vede patria intregita. Absolva Scoala militara de artilerie din Bucuresti; e avansat sublocotent. Se inscrie la Facultatea de drept din Cluj, e vicepresedinte al Centrului Stundetesc, participand activ la framantarile studentesti.

Isi ia doctoratul in drept si face practica in avocatura la Sibiu, Sebes si Satu Mare, fiind ultimul avocat din Brasov care a dat examen de cenzura, in 1926 (dupa 8 ani de studii si praxa).

Lupta noastra nu este limitata in timp, ci permanenta (Traian Trifan)

In 1927 deschide un birou de avocatura la Brasov; in 1933 isi intemeiaza familia, casatorindu-se cu Elena Scholtz, cu care are doua fete: Ileana si Maria. Ion Mota (cunoscut din studentie) il convinge sa intre in Miscarea. Pledeaza in procesele: Duca, Bratu, „complotului studentesc” de la Targu Mures, tinute la Brasov.

Datorita adeziunii sale la Miscarea Legionara e inchis la Jilava (1934) si lagarul Vaslui (1938). E eliberat si concentrat in armata, cu care va parasi Basarabia fara lupta.

Dupa instalarea Statului National Legionar, in toamna anului 1940, lt. Trifan este numit prefect al judetului Brasov; isi asuma functia, desi situatia era dificila (granita mutandu-se la Sfantu Gheorghe): „Ma gasesc in acest loc din ordin si voi face ce pot”. Dupa lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 e somat de col.

Filip Agricola, comandant al regimentului de infanterie din Brasov, sa predea Prefectura. Refuza si cere sa fie inlocuit prin decret de stat, asa cum fusese numit. In urma discutiilor cu gen. Dragalina, a consultarilor cu Bucurestiul si a amenintarilor armatei germane de a interveni, impreuna cu Marian Traian, seful judetului, predau autoritatea si sunt arestati. Urmeaza ancheta si procesul.

Desi col. Agricola confirma ca a fost ordine in judet si prezenta armatei la prefectura era nejustificata, totusi dr. Traian Trifan este condamnat la 16 ani inchisoare.

Trebuie sa marturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinta, cu sange si chiar cu viata de ni se va cere (Traian Trifan)

Ajunge in temnita Aiudului. Prin anvergura sa spirituala polarizeaza, impreuna cu Marian Traian (numiti de cei mai tineri „cei doi Titanii”), grupul de adevarata fervoare si traire crestina, care practica chiar in conditiile inchisorii virtutile patericale: ascultare, rugaciune neintrerupta, munca.

„Aveau o traire de chilie manastireasca. Se citea pe fata lor o liniste, insa convingatoare. Educatia lor venea mai de demult. Amandoi se bucurau de o mare stima din partea noastra si respect din partea gardienilor” (Pr. Traian Belu).

Cererea celor din inchisori de a fi trimisi pe front e acceptata printr-o adresa primita de la Antonescu, doar pentru reabilitare; dr. Trifan este in fruntea celor care nu accepta injosirea, desi tentatia eliberarii era mare, pentru ca nu facuse rau tarii si nu avea nimic de reabilitat, avand cea mai demna atitudine din timpul prigoanei antonesciene.

Urmarea: sufera represalii din partea administratiei si jigniri din partea camarazilor care voiau sa scape de inchisoare.

Urcusul sau duhovnicesc avea sa traseze si linia de marturisere a „misticilor”, intre care sunt pomeniti Valeriu Gafencu sau Gheorghe Jimboiu:
„Un om de o profunda traire crestina, un mare si integru caracter, un povatuitor bland, intelept, odihnitor, dorind parca sa cuprinda intr-un cuvant pagini intregi. Badita Trifan traia intr-o tacere concentrata, fiind omul rugaciunii” (arhim. Arsenie Papacioc).

„A purtat lumina spiritului, ne-a pus in contact cu cerul, cu Iisus, cu Preasfanta Fecioara, cu doctrina crestina a Bisericii noastre. Printr-o viata de ruga si asceza a acestui monah intre monahi, a cultivat verticala crestina, creand prin discipoli mucenici si cuviosi, o scoala care a cuprins toate inchisorile” (Gheorghe Dragon).

Refuza “eliberarea”

Pentru pozitia sa e anchetat si judecat la Tribunalul Militar Sibiu; este achitat, insa e trimis disciplinar la Suceava. La apropierea frontului, directorul inchisorii pleaca cu arhiva, lasand conducerea primului gardian, cu ordinul de la directorul general al inchisorilor, Petrescu, de a preda detinutii legionari rusilor.

Dar cu interventii si presiuni sunt eliberati, cateva zile inainte de a ocupa rusii orasul. Un preot, detinut si el, face rugaciune si fiecare pleaca unde doreste. Impreuna cu alti camarazi „mergand numai pe caile indicate de onoare”, desi puteau evada, ajung pe jos, cu masina si trenul la Brasov, unde se prezinta la inchisoare, pentru a-si executa condamnarea.

Putandu-se savarsi Liturghia in inchisoare, dupa mai mult timp, pr. Vasile Serghie l-a observat: „Va rog sa-mi spuneti de ce ati lacrimat azi, cand v-ati impartasit? – Cum sa nu plang de bucurie cand inteleg cat ma iubeste Dumnezeu, oferindu-mi-Se hrana si bautura”.

La propunerea lui Iuliu Maniu, legionarilor – singurii detinuti politici din Romania carora nu li s-a aplicat decretul de amnistie de dupa 23 august – li se va reduce pedeapsa cu un sfert. Ajunge iar la Aiud, de unde detinutii sunt mutati datorita frontului la Alba Iulia si revin la Aiud.

Acolo ii intampina pe primii condamnati de comunisti, „criminali de razboi” sau politicieni ai vechilor regimuri
In perioada 1946-1948 o parte a detinutilor sunt scosi la munca in colonii.

Traian Trifan ajunge la Galda, pe domeniul Albini (fost castelul Kendeffi, unde fusesera anchetati si chinuiti Horia, Closca si Crisan, langa care era si o bisericuta), unde se traia in oarecare libertate (un calm ce anunta furtuna ce o va dezlantui regimul penitenciar comunist) si fiecare isi sporea dimensiunea spirituala; personalitatea lui Traian Trifan e evidentiata in marturiile mai multor camarazi:

Gheorghe Stanciu-Baca: „Intr-o seara m-am oprit in pragul bisericii, intimidat. Badia Trifan era acolo, sub icoana, se ruga. M-am retras. M-a vazut si mi-a zis: Nu pleca! Minutele ce-am stat in usa m-au inghetat.

M-a luat usor dupa umar: Vrei sa stii cat de veche este biserica? Lasa pe istorici si pe arheologi sa afle! Noi stim ca Biserica nu este veche si nu este noua; Biserica este dintotdeauna si pentru totdeauna; marea taina a Bisericii este cea din sufletul nostru!…”

Iulian Balan: „In intunericul nepatruns al bisericii plangea ore intregi… Noi il auzeam si ieseam fara sa-i tulburam rugaciunea. Nu facea prozeliti. Cei ce-l iubeau si-l stimau erau pe picioarele lor… Legatura dintre ei era Iisus Hristos si nu era alt stalp de sustinere”.

Marin Naidim: „Cand ieseam de la lucru din vie il vedeam pe d-l Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii inchisi, de nu-ti puteai da seama daca a atipit, daca mediteaza sau daca nu cumva se roaga. Impunea prin rabdare si intelepciune; gandea profund. A rezistat tuturor incercarilor sortii prin credinta tare in Dumnezeu. Ramane in memoria noastra exemplu de Avva si de erou”.

Sandu (monah Atanasie) Stefanescu: „Cred ca Badia Trifan si Badia Marian traiau rugaciunea inimii, coborand pe Hristos in inimile lor. Lumina de pe fata lor, blandetea, rabdarea, suportarea suferintei, frigul, foamea, lovirile de tot felul erau tot atatea momente de bucurie pentru ei”.

Refuza sa participe la intrecerea pentru depasirea normelor. Urmeaza totura si o cana de terci la trei zile

In 1948 detinutii sunt readusi la Aiud, iar regimul devine tot mai dur; daca nu sunt anchetati sau pedepsiti, majoritatea sunt supusi la munci, in fabrica inchisorii. In 1951 refuza sa participe la intrecerea pentru depasirea normelor (o forma a reeducarii), declarand: „Robul este mort cu vointa.

El se supune ordinelor”; in urma refuzului urmeaza tortura si carcera: „Badia, asezat in genunchi, a fost tuns la zero. I s-a batut un lant greu la picioare si dus in celula de beton in care nu se putea sta in picioare… Aici a fost tinut timp de o luna cu regim alimentar sever (o cana de terci la 3 zile)” (George Popescu).

E scos din nou la munca cu un regim de 12 ore/zi; datorita oboselii, ajunge sa doarma in picioare (mai mult de un an de zile).

In 1953, avand sa i se incheie condamnarea, este dus la Vacaresti, anchetat la Uranus, trimis la lagarul de la Popesti Leordeni, apoi la Caransebes si de acolo la Brasov, in 1954. Dupa o alta ancheta, pentru ca nu a fost gasit nici un motiv de condamnare, i se anuleaza reducerea pedepsei si e expediat la Gherla.

Comportamentul sau in Saptamana Patimilor il descrie Dumitru Bordeianu: „Era retras intr-un coltisor si plangea continuu, privind cu ochii spiritului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu rastignit pe Cruce, pe Golgota”.

La exiprarea condamnarii de 16 ani, nu e pus in libertate, ci trimis cu domiciliu obligatoriu in Baragan. In 1958 este trimis in lagarul de „munca obligatorie” Culmea.

„Dupa douazeci (si unu) de ani” – o realitate, nu Al. Dumas

Dupa 2 ani ajunge la Periprava, in Delta Dunarii. In 1961, unul dintre tinerii care intrase si el in urma cu 20 de ani in inchisoare il descrie:
„Era acelasi. Aceiasi ochi, dar parca indurerati;auzeam ca deseori era vazut cu lacrimi, si erau, desigur, nu pentru suferintele personale, ci lacrimi de rugaciune pentru indurarea Cereasca.

Vorbea putin din grai, dar mult din privire si din tinuta” (Nicolae Mazare). Se elibereaza in 1962, ajungand la Brasov de ziua Inaltarii Sfintei Cruci, semn al biruintei personale.

Sfarsitul. “Dupa cuvantul moarte trebuie pus virgula, nu punct” (Traian Trifan)

Dupa inchisoare si-a reintregit familia (sotia cu fetitele lui fusesera izgonite din loc in loc). A trait in mare smerenie, lasandu-ne mostenire conceptia sa de vietuire dupa un program crestinesc in lucrarea Marturisesc, adevarat curs de teologie.

S-a savarsit din viata aceasta in 12 aprilie 1990: „Smerit traitor in Cel ce este Calea, Adevarul si Viata si-a adaugat sufletul la temelia neamului romanesc, fiind calauza si indemn pentru cei ramasi” (Constantin Pascu).

„Dintre toti aceia pe care i-am cunoscut in timpul indelungatei detentii (22 de ani), indraznesc sa spun ca poate nici unul nu si-a asumat suferinta si conditia de a fi discreditat ca om, fara insa a renunta la demnitatea de marturisitor al adevarului, asa cum si-a asumat-o acest barbat pe care indraznesc sa-l numesc erou al demnitatii crestine romanesti, in veacul XX”(Virgil Maxim).

de Cezarina Bârzoi, Ionuţ Băiaş

Vezi şi:

Mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu către Ministrul Cultelor (1922): Ce caractere poate forma un stat ateu? Cine are urechi de auzit, să audă!

Traian Trifan, în faţa reeducatorilor de la Aiud: Robul este mort cu voinţa.

Sfinţii închisorii de la Aiud. Meditaţie creştină a lui Traian Trifan.

Sfinţii închisorilor. Bădia Traian Trifan a deschis calea spre sfinţenie. O evocare a mentorului generaţiei 1948 (Nicolae Purcărea)

Meditaţii inedite ale lui Traian Trifan, îndrumătorului generaţiei “sfinţilor închisorilor”. Despre vrăjmaşii Bisericii

Pomenire la 20 de ani: Traian Trifan (1899-1990)

SURSA: VLAD-MIHAI

Vezi mai multe video din Muzica

http://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_cel_Mare

http://www.stefancelmare.info/

http://www.stefancelmare.ro/

Multumesc lui VLAD-MIHAI pt. sprijinul media

Colegiul Naţional “Unirea” Braşov şi Colegiul Naţional de Informatică “Grigore Moisil” Braşov organizează un Concurs de Eseuri – “Basarabia, lacrima României”. Acesta are 2 secţiuni: literară şi istorică. Eseurile se trimit la adresa de e-mail: concursbasarabia@yahoo.com pană la data de 23.03.2010.

Festivitatea de decernare a premiilor va avea loc la data de 26.03.2010  în sala festivă a Colegiului Naţional “Unirea” Braşov.

PS: Participanţi din clasele IX-XII.

Mai multe detalii in afişul următor:

Afis Basarabia a4 Unirea

Pentru a prezenta strãinilor înfloritoarea viaţã culturalã româneascã, Bazil Munteanu zãboveşte asupra vieţii spirituale de dupã Rãzboiul întregirii, în care Lucian Blaga îi apare ca «metafizician al misterului» încercând în opera sa filosoficã sã lãrgeascã limitele spiritului uman, fãrã a recurge la iluminare, misticism, sau vreo altã «complicitate cu puterile oculte», iar marele savant, arheolog şi istoric al antichitãţii, Vasile Pârvan, ca reprezentant al lui homo metaphysicus. La capitolul intitulat «Crearea unor valori româneşti. –Rolul filosofiei», brãileanul Vasile Munteanu (cu doctoratul în filosofie luat la Sorbona si cu dorinţa legitimã de a obţine în ţarã o catedrã universitarã) enumãrã filosofii români dupã importanţa pe care o cãpãtaserã în lumea academicã: C-tin Rãdulescu-Motru si apropiatul acestuia, Nicolae Bagdazar (în studen­ţie cu vreo doi ani înaintea lui Mircea Vulcãnescu), P.P Negulescu, Ion Petrovici, D.D. Roşca, etc. Si cum decanul Rãdulescu-Motru (1868-1957) fãcea numirile de profesori definitivi de filosofie (v. Nae Ionescu, Scrisori si memorii, 2006) pentru toate centrele universitare din ţarã (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernãuţi), situaţie ce-i oferise oportunitatea de a împiedica ascensiunea universitarã a lui Nae Ionescu, autorul viziunii panoramice asupra literaturii române începe prin a-i menţiona lucrarea de doctorat (Leipzig, 1893) reeditatã în 1928. De fapt, Rãdulescu-Motru (prin acea Revistã de filosofie, organ al «Societãţii Române de Filosofie» pe care o conducea de la infiinţarea ei) devenise o adevãratã instituţie. Bazil Munteanu prezintã ideile lui Rãdulescu-Motru despre «spiritualitate fãrã misticism şi fãrã religie» din Românismul, catehismul unei noi spiritualitãţi (1936), cumva în paralel cu ideile filosofului creştin Nae Ionescu, «vorbitor de mare prestigiu» si subtil dialectician, adversar al concepţiilor de viaţã izvorâte din religiile protestante si din iudaism. La vremea când îşi scria în franţuzeşte cartea, Bazil Munteanu avea în vedere sinteza creştinã ortodoxã a lui Nae Ionescu publicatã în revista Logos (1928), cursurile litografiate de Amzãr si volumul Roza vânturilor în care Mircea Eliade îi strânsese în 1937 o micã parte din articolele din «Cuvântul».

Dupã moartea lui Nae Ionescu (15 martie 1940), Nicolae Bagdazar îi va face o prezentare de jumãtate de paginã, pe gustul protectorului sãu. La rãuvoitoarea înfãţişare a întâiului creator de şcoalã filosoficã româneascã (şcoalã de care Bagdazar se face cã nu ştie, nemenţionându-i pe Mircea Eliade, Stelian Mateescu, Emil Cioran, Mircea Vulcãnescu, Noica, etc.), protejatul lui Rãdulescu-Motru adaugã, la capitolul «Filosofia culturii» urmãtoarea frazã: «Nae Ionescu si Nichifor Crainic recomandau o întoarcere la ortodoxism şi intuiţia misticã drept mijloc de cunoaştere» (v. N. Bagdazar, Istoria filosofiei româneşti, ed. I-a, Bucureşti, 1940, ed.II-a, 1941, ed. III-a, 1988).

La vremea când Nichifor Crainic, Ion Petrovici, dr. Nicolae Roşu, Grigore Popa, Anton Dumitriu si Noica erau schingiuiţi dupã gratii de mercenarii ocupantului sovietic al ţãrii, Vintilã Horia (aflat la Paris) completeazã din lipsurile Istoriei lui Bagdasar, ocupându-se de contribuţiile filosofice ale exilaţilor Mircea Eliade si Emil Cioran. Prezentând într-o enciclopedie occidentalã curentele de gândire filosoficã româneascã, despre maestrul celor doi scrie cã, în concepţia religioasã despre viaţã a lui Nae Ionescu, raţiunea nu este capabilã sã explice «o realitate apãratã de forţe care se opun cunoaşterii (forţe numite de Lucian Blaga mai târziu cenzura transcendentã) » (v. Les grands courants de la pensée mondiale contemporaine, editie îngrijitã de M. Sciacca, 2 vol, Paris, 1964); iar anti-raţionalismul sãu l-ar fi dus cãtre «credinţã ca mijloc de cunoaştere» (v. Vintilã Horia, Introducere în Istoria filosofiei româneşti moderne, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 1999, p. 49).

N. Bagdazar, într-un mod cât se poate minimalizator, îl etichetase pe Nae Ionescu drept «reprezentant al unei filosofii a vieţii şi a trãirii problemelor filosofice», ţinând sã lase impresia cã n-avea habar de cursurile de matematici superioare frecventate de Nae Ionescu în primii doi ani de studenţie, sau de doctoratul acestuia («magna cum laudae») susţinut la Universitatea din Muenchen despre presupoziţiile intuitive ale logisticii (Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik), pe care Mircea Vulcãnescu îl va include (în originalul german) într-unul din volumele Izvoarelor de filosofie (vol. II, 1943, pp. 1-52).

E drept cã teza de doctorat (gata de tipar în iunie 1916) fusese axatã pe critica pretenţiilor identificãrii logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, cã bibliografia ei cuprindea nume ca Husserl, Brentano, Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert (cu care fãcuse matematicã) ori Cantor, şi cã în final, Nae Ionescu ruina pretenţia de fundamentare “a priori” a matematicii (v. Logistica – încercare a unei noi fundamentãri a Matematicei, în vol.: Nae Ionescu, Neliniştea metafizicã, Bucureşti, 1993). Dar perspectiva în care ştiuse sã înfãţişeze problema era, fãrã îndoialã, metafizicã. Iatã cum îşi aprecia el însuşi lucrarea, despre care scria cã este «o încercare de a preciza cadrele generale ale logicii -în sensul cã logica nu pune problema realitãţii, nici pe cea a adevãrului»-, si , în acelaşi timp, ar fi «o criticã a tendinţelor pan-logiste din neo-realismul american » (v. Nae Ionescu, Scrisori si memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142, ediţie îngrijitã de Dora Mezdrea si Marin Diaconu).

De altfel studiului sãu intitulat “Comentarii la un caz de intransienţã a conceptelor matematice” (publicat în 1922, în Gazeta Matematica,), i se va decerna “Premiul de filosofie matematicã” în 1923. Conferenţiarul de filosofie mãrturiseşte cã în aceastã lucrare ar fi urmãrit «delimitarea de competenţe între logicã si epistemologie, pe de-o parte, si teoria obiectului, pe de alta (v. Memoriu asupra studiilor si activitãţii lui N. Ionescu, cuprins în vol. : Scrisori şi memorii, Ed. Roza Vânturilor, 2006, p. 142)

In Istoria filosofiei româneşti din 1940, pentru a încheia definitiv polemica în contra «filosofilor ştiinţifici» prin care însuşi Nicolae Bagdazar fusese cândva vizat, protejatul lui Rãdulescu-Motru, cu o frazã lungitã pânã spre limita incoerenţei, aminteşte cã ar mai fi şi alţi gânditori [între care s-ar subînţelege teologii influenţaţi de Nae Ionescu precum si discipolii sãi direcţi : Vasile Bãncilã, Mircea Eliade, Mircea Vulcãnescu, G. Racoveanu si D.C. Amzãr, Horia Stamatu etc.] care [împreunã cu maestrul lor] ar manifesta tendinţe metafizice, vrând sã vadã «dincolo de fapte si de raporturile lor legale» (N. Bagdazar, op. cit.).

Incã de la primul memoriu de lucrãri, ceea ce a fost de naturã sã deranjeze un filosof «ştiinţific», a fost pozitia extrem de tranşantã a lui Nae Ionescu în problema raportului dintre ştiinţã si filosofie. Curând dupã ce devenise secretar de redacţie la revista de filosofie condusã de Rãdulescu-Motru, doctorul în fundamentele logice ale matematicii consemna (dupã primii trei ani de carierã universitarã) cã problema raportului dintre filosofie si ştiinţã nu poate fi soluţionatã «în sensul unei împãcãri» între cele douã (v. Memoriu asupra studiilor si activitãţii lui N. Ionescu, în op. cit, 2006, p. 142). De aceea este cu atât mai lãudabil gestul filosofului «ştiinţific» C-tin Rãdulescu-Motru de a-l lua pe Nae Ionescu ca asistent (între 1920 si 1922) si, de bine de rãu, de a-i permite sã devinã conferenţiar.

Oricum, la vremea când studenţii se înbulzeau la Nae Ionescu sã-i audieze prelegerile de fenomenologia actului religios, de metafizicã, de teoria cunoştinţei sau de istoria logicii, si când decanul Facultãţii de filosofie ajunsese a regreta cooptarea lui Nae Ionescu între cadrele didactice, Mircea Vulcãnescu, în loc sã treacã de partea lui Rãdulescu-Motru, scria despre gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu şi vorbea la Radio despre «persistenţa superstiţiei scientiste, fãrã ca filosofii sã aibã o pregãtire ştiinţificã suficientã în domeniul ştiinţelor exacte».

Desigur, faptul avea sã atragã dupã sine eliminarea lui M. Vulcãnescu dintre personalitãţile avizate de C-tin Rãdulescu Motru sã figureze în Istoria filosofiei româneşti (1940). In legãturã cu unele formulãri din acest volum, trebuie sã admitem cã faţã de semi-bâlbâiala lui Nicolae Bagdazar invocând nesocotirea raporturilor “legale” dintre fapte la cei care nu se pãstreazã în limitele pozitivismului scientist, poziţia metafizicienilor apare mai limpede înfãţişatã de gânditorul religios Horia Stamatu: “Ca pentru orice creştin, si pentru Nae Ionescu existã dincolo de TOT încã CEVA, inaccesibil raţiunii, dar nici rezultat al vreunei iraţiuni, pentru cã o credinţã religioasã nu este expresia vreunui iraţionalism” (v. Horia Stamatu, 1878-1978: Independenţã, libertate, culturã, în Drum. Revistã de culturã româneascã, Pittsburg, USA, 1978).

In conferinţele sale de la Radio pe tema filosofiei româneşti, Mircea Vulcãnescu, încadrase (în 1930) prezenţa metafizicienilor din cultura noastrã în tipologia «filosofului pur şi simplu», a celui care filosofeazã fãrã motivaţie profesionalã, aşa cum s-a întâmplat cu «Haşdeu, cu Pârvan, cu Blaga, Nae Ionescu, Vasile Bãncilã, Stefan Neniţescu» (citaţi de Mircea Vulcãnescu), sau cu dr. Nicolae Roşu, Mihail Rãdulescu (1890-1951), Gr. Popa, Irineu Mihãlcescu, P.P. Ionescu, Stan Popescu, Vintilã Horia, Octavian Vuia, C-tin Micu-Stavilã, C-tin Sãndulescu-Godeni, Alexandru Dragomir si alţii.

Dupã lunga perioadã în care ideologii în slujba Kremlinului au tot încercat sã îngroape gândirea filosoficã româneascã, “nefiind admisã nici o confruntare” (apud. Nae Ionescu, 1937), ci doar o «fatalistã supunere la doctrina Statului totalitar» (ibid.), la peste zece ani de la rãsturnarea comunismului, ne-am bucurat sã remarcãm o vagã tentativã de «comerţ spiritual» în nişte rânduri ce se voiau polemice la adresa unor idei ale lui Nae Ionescu. E vorba de un jurnalist ce se declarã mare admirator al filosofului. Din pãcate, el scrie (spre propria-i descalificare) cã l-ar preţui pe Nae Ionescu «în anumite privinţe, mai mult decât pe toţi ceilalţi filosofi români la un loc». Pentru cã s-a preocupat (pe vreo douã pagini) de un aspect al gândirii lui Nae Ionescu, respectivul publicist a alcãtuit si o listã (pe trei pagini) a cursurilor universitare “ajunse pânã la noi”, preluând de la harnicul editor Marin Diaconu sistemul haotic al acestuia de a însira titluri de cursuri litografiate (reeditate post-mortem în ţarã, pânã în 1944, apoi în exil, si dupã 1990 iarãşi în ţarã) fãrã a specifica anul când Nae Ionescu a ţinut respectivele prelegeri universitare.

In fine, în replica sa, polemistul nostru (care mai este si teolog amator) crede cã a depistat la Nae Ionescu (si la Mircea Vulcãnescu!) o lipsã de “rigoare teologicã”. Aceasta s-ar fi strecurat într-o prelegere din anul universitar 1928-1929 în care Nae Ionescu vorbise despre catolicismul care falsificã iubirea (care în ortodoxie “înseamnã cunoaştere”) considerând conceptul de iubire ca fiind acţiune, mai precis caritate manifestatã prin actiune moralã (v. volumul Nae Ionescu, Metafizica I, publicat de Mircea Vulcãnescu si Noica în 1942 dupã cursul litografiat tipãrit de Amzãr).

Scoţând problema din planul moral, profesorul de metafizicã observase cã, în esenţa sa, creştinismul nu este o orientare moralã. Este mai mult decât atât. Pentru cã însãşi iubirea nu este numai de felul iubirii cãtre semeni. Dacã ar fi în exclusivitate de tipul acţiunii morale, ar interveni o nepotrivire între perceptul biblic «iubeşte pe aproapele tãu ca pe tine însuţi» si constatarea cã numai cel care nu se iubeşte pe sine, face bine altora, iubindu-şi semenii. Sau, cum spun cãlugãrii ortodocşi, «cei ce se strâmtoreazã pe ei înşişi, din iubire faţã de Dumnezeu şi faţã de semeni, pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi se strâmtoreazã, dobândind în schimb iubirea lor» ( http://www.cartiortodoxe.ro ).

Fãrã a sesiza importanta diferenţiere între planul moral si planul religios operatã de Nae Ionescu, jurnalistul post-decembrist trece totodatã peste înţelesul afirmaţiei fãcute de profesor la acel curs «eu cred cã principiul recomandat de Iisus Hristos are douã pãrţi deosebite si presupune cã sînt douã feluri de iubire: una cãtre Dumnezeu si alt fel de iubire cãtre aproapele» (v. Nae Ionescu, Metafizica I, 1928-1929, Cunoaşterea imediatã, Prelegerea XIV).

Anticipând puţin derularea aşa-zisei confruntãri de idei, trebuie sã mai observãm un lucru: Când Nae Ionescu afirmã existenţa celor douã pãrţi deosebite care presupun douã feluri de iubire, el nu sare de la Vechiul la Noul Testament, ci analizeazã urmãtoarele îndemnuri ale lui Iisus cãtre tânãrul bogat care-i ceruse sã-i spunã pe scurt legea: «iubeşte pe Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta si din tot cugetul tãu, şi pe aproapele tãu ca pe tine însuţi». Cuprins de euforie, teologul amator metamorfozat în ochii proprii în partener de discuţie, de la egal la egal, cu Nae Ionescu, crede cã acesta ar critica creştinismul «vorbind despre…iudaism!». El gãseşte îmediat si explicaţia: In calitatea sa de filosof, profesorul de metafizicã ar fi pierdut din vedere o problemã de «rutinã» teologicã: mãsura iubirii în Vechiul Testament ar fi datã de iubirea aproapelui, pe când în Noul Testament porunca este «sã vã iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi (Ioan 13, 34). Ceea ce ar dovedi cã în Noul Testament este înlocuitã mãsura omeneascã a iubirii prin mãsura dumnezeiascã.

Sã ne întoarcem însã la prelegerea care a iscat aceastã polemicã de nivel submediocru. La curs, Nae Ionescu le spusese studenţilor: «ştiţi cã iubeşte pe aproapele tãu ca pe tine însuţi nu este propriu-zis o afirmaţie creştinã, ci una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament si este principiul de bazã al moralei talmudice». De unde reiese cã numai citind pe sãrite, jurnalistul a ajuns sã descopere în Vechiul si în Noul Testament douã feluri de iubiri, una omeneascã şi una dumnezeiascã.

In plus, se pare cã polemistul improvizat nu a reţinut douã amãnunte biografice de certã însemnãtate în evoluţia ulterioarã a gândirii naeionesciene: (a) pe când era doctorand în Germania, el urmase cursurile de scolasticã ale lui Baeumker (rectorul Universitãţii din Muenchen) si, (b) în timpul rãzboiului, pe când se afla într-un lagãr de intelectuali, la recomandarea cãlduroasã a unor feţe bisericeşti, Nae Ionescu şi-a întreţinut familia ca referent la o editurã ce publica lucrãri de profil religios. Aşadar, din Germania, dupã susţinerea tezei de doctorat în 1919, Nae Ionescu se întoarce în ţarã «doctor» şi în subtile probleme de filosofia religiei (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica si în dubla sa înfãţişare, Ed. Star Tipp, 2000).

Dupã Nae Ionescu, în sistemele metafizice cu preocupãri etice, iubirea şi cunoaşterea pot sã se întîlneascã, ba chiar pot sã ia naştere una din alta, sau sã se ajute una pe alta (v. Funcţiunea epistemologicã a iubirii, 1919). Filosofia budistã ar considera iubirea ca reflex emoţional al cunoaşterii «extra-realitãţii», ceea poate duce cãtre urmarea cã, sub raportul primordialitãţii, «iubire şi cunoaştere sînt unul şi acelaşi lucru» (op. cit.). Pentru platonism, iubirea ar juca rolul unui agent «în virtutea cãruia cunoaşterea are loc» (ibid., p. 84). De aici ar decurge caracterul ei ontic şi nu epistemologic. Doar în creştinism, care a apãrut ca o doctrinã a iubirii, «începutul şi desfãşurarea procesului cunoaşterii stã la Dumnezeu. Este anume voia unui Dumnezeu plin de iubire, ca noi sã ne mîntuim cunoscîndu-L, şi nu o acţiune spontanã a noastrã, intreprinsã de noi, din motive stabilite de noi» (v. Nae Ionescu, op. cit., p.87).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

http://vlad-mihai.blogspot.com/